Mariana nu mai scotea niciun cuvânt.
Stătea în pragul ușii, cu plicul în mână, ca și cum ar fi uitat cum se respiră.
Ofițerul o privea fix, fără grabă.
„Vă rog să citiți cu voce tare”, a spus el calm.
În casă s-a făcut o liniște apăsătoare.
Eu nu mai simțeam nimic. Nici rușine. Nici frică. Doar un gol ciudat.
Mariana a înghițit în sec și a început să citească, cu voce tremurată:
„Dacă citești asta, înseamnă că fiica mea a ajuns la balul de absolvire…”
Vocea i s-a rupt pentru o clipă.
A ridicat privirea, dar ofițerul i-a făcut semn să continue.
„…și înseamnă că eu nu mai sunt acolo să o văd.”
Mi-am dus mâna la gură.
Era vocea lui. Parcă îl auzeam.
„Ana este tot ce am avut mai bun pe lumea asta. Și dacă tu, Mariana, ai ales să rămâi în viața ei, te rog să o tratezi ca pe propriul tău copil.”
Mariana tremura tot mai tare.
„Dacă nu ai făcut asta… atunci această scrisoare va ajunge exact când trebuie.”
Fetele ei nu mai râdeau.
Se uitau una la alta, neliniștite.
Ofițerul a făcut un pas în față.
„Continuați.”
Mariana a inspirat adânc.
„În caz că fiica mea nu este tratată așa cum merită, am lăsat toate bunurile mele pe numele ei — casa, economiile și indemnizația lunară.”
S-a făcut liniște.
Am clipit de câteva ori, convinsă că n-am auzit bine.
„Toate documentele sunt deja înregistrate. Ofițerul de față va confirma.”Continuați să citiți pe pagina următoare
