Mariana a scăpat scrisoarea din mână.
Hârtia a căzut pe jos, foșnind ușor.
„Nu… nu se poate…” a șoptit ea.
Ofițerul a scos un dosar.
„Este cât se poate de real. Începând de astăzi, proprietatea îi aparține Anei.”
Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că-mi sparge pieptul.
„Iar dumneavoastră și fiicele dumneavoastră aveți la dispoziție 30 de zile să eliberați locuința.”
Fetele au început să protesteze imediat.
„Nu e corect!”
„Unde o să mergem?!”
Dar pentru prima dată… nu m-a mai durut.
Le-am privit calm.
Mariana s-a întors spre mine, cu o privire pe care nu o mai văzusem niciodată.
Nu mai era aroganță. Nici superioritate.
Era frică.
„Ana… putem discuta…” a spus ea încet.
Am ridicat ușor bărbia.
„Am discutat destul în ultimii ani. Doar că tu vorbeai… iar eu tăceam.”
Ofițerul m-a privit cu respect.
„Tatăl tău a fost un om de onoare.”
Am zâmbit printre lacrimi.
„Știu.”
Pentru prima dată după mulți ani… am simțit că nu mai sunt mică. Nici neputincioasă.
Eram liberă.
Am luat geanta de pe scaun.Continuați să citiți pe pagina următoare
