Am ajuns la școală în mai puțin de zece minute.
Nu-mi amintesc drumul. Doar cum țineam volanul strâns și cum îmi tremurau genunchii la fiecare semafor.
În biroul directoarei mai erau două mame. Le știam din vedere. Aveau fețele albe, ochii umflați. Pe masă era o cutie de șervețele deja pe jumătate goală.
Directoarea a închis ușa și a tras aer adânc în piept.
— În ultimele săptămâni, mai mulți părinți ne-au semnalat un comportament asemănător. Copiii merg direct la baie când ajung acasă. Unii își spală hainele. Alții le ascund.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— De ce? — am șoptit.
Consiliera școlii a intervenit.
— Pentru că încearcă să spele ceva de pe ei. Nu murdărie obișnuită. Rușine. Umilință.
Cuvintele au căzut greu.
Am aflat atunci că, de câteva luni, un grup de copii mai mari le terorizau pe cele mici în spatele sălii de sport. Le împingeau, le stropeau cu suc, le aruncau mâncarea pe haine. Uneori mai rău de atât. Le amenințau să nu spună nimic.
„Dacă spui acasă, o să fie și mai rău.”
Ana nu era singura.
Dar asta nu făcea să doară mai puțin.
— De ce nu ne-a spus? — am întrebat, cu vocea frântă.Continuați să citiți pe pagina următoare
