Consiliera m-a privit blând.
— Pentru că le e rușine. Pentru că li se spune că e vina lor. Și pentru că primul instinct e să șteargă urmele. Să se prefacă că n-a fost nimic.
Mi-am amintit de zâmbetul ei forțat. De „îmi place să fiu curată”.
Nu voia să fie curată.
Voia să dispară ce i se întâmpla.
Când a ieșit de la ore și m-a văzut pe hol, a încremenit. În ochii ei a apărut frica. Nu frica de mine. Frica că am aflat.
Am îngenuncheat în fața ei.
— Ana, iubita mea… nu ești vinovată cu nimic.
Atât a fost nevoie.
A izbucnit în plâns, un plâns pe care îl ținuse în ea săptămâni întregi. M-a strâns de gât și tremura toată.
În zilele următoare, lucrurile s-au mișcat repede. Școala a chemat părinții copiilor implicați. S-au pus camere în zona respectivă. S-au aplicat sancțiuni clare. Nu mușamalizare, nu „copiii sunt copii”.
Iar eu am învățat ceva dureros.
Că liniștea nu înseamnă mereu că e bine.
Că uneori, când un copil spune o propoziție prea perfectă, e un semn că ascunde o furtună.
Au trecut luni.
Ana nu mai fuge direct la baie. Intră în casă, își lasă ghiozdanul și spune:
— Mamă, nici nu-ți vine să crezi ce am făcut azi la română!Continuați să citiți pe pagina următoare
