I-am spus să închidă ochii și să-și pună o dorință.
A suflat… și a zâmbit.
I-am cântat „La mulți ani”.
Doar eu.
Dar ea a bătut din palme, ca și cum ar fi fost o mulțime întreagă acolo.
Și atunci am înțeles ceva:
Copiii nu au nevoie de mult… au nevoie doar să se simtă iubiți.
Dar chiar și așa… am văzut în ochii ei că așteaptă.
Așteaptă pe cineva să apară.
Așteaptă o surpriză.
Așteaptă… lumea.
Am decis să scriu povestea noastră.
Nu pentru milă. Nu pentru atenție.
Ci pentru că poate… cineva va vedea.
La început, nimic nu s-a întâmplat.
Dar apoi… un mesaj.
„La mulți ani.”
Apoi încă unul.
Și încă unul.
În câteva ore, zeci de oameni au început să scrie.
Apoi sute.
Mesaje. Emoții. Iubire.
I-am citit fiecare mesaj.
Ea asculta cu ochii mari, zâmbind.Continuați să citiți pe pagina următoare
